Este membru onorific al Societății Cehe de Transplant, al Societăților Române de Chirurgie Toracică și Transplant, al Societăților Maghiare de Chirurgie și Pneumologie, precum și al Societății Britanice a Chirurgilor Cardio-toracici. A fost profesor-invitat la instituții academice de prestigiu, inclusiv Harvard, Stanford și universități din Cleveland, Copenhaga, Roma și Zurich.
Domnule profesor, dacă vorbim de un cancer pulmonar în stadiul IV cu metastază, care este locul unde migrează cel mai adesea, către ce organe?
Dr. Walter Klepetko: Dacă vorbim în mod particular de cancerul de plămâni, categoric pe primul loc punem ganglionii limfatici mediastinali. Și-aici merită specificat că poate fi vorba fie de un singur nodul limfatic, fie de mai mulți, și de cele mai multe ori sunt cei de pe partea unde a migrat cancerul. Stadiul în care acesta migrează este între III A și III B. Apoi, vorbim, desigur, de metastazele la distanță, creierul fiind o țintă „preferată”, adăugăm glandele suprarenale și ficatul. Dar am avut multe cazuri de pacienți cu un singur nodul canceros la plămân și… o singură metastază la distanță, nimic altceva. Și le tratăm separat, printr-un tratament combinat. De exemplu, la creier, intervenim prin radiochirurgia stereotactică Gamma Knife împreună cu terapia sistemică.
În cazul transplantului pulmonar, cât de mari sunt riscurile comparativ cu beneficiile? Putem vorbi despre un procent comparabil?
Este un răspuns foarte simplu: beneficiile sunt mai mari. Rata de supraviețuire la un an a crescut cu 92% la pacienții care aveau un procent de supraviețuire de 20% înainte de transplant. Deci beneficiile sunt mult mai mari, iar calitatea vieții a crescut exponențial la pacienții cu transplant de plămâni. Vă pot arăta sutele de mailuri pe care le primesc de la pacienții care au trecut printr-un transplant și îmi spun că viața lor s-a schimbat… au primit o nouă șansă.
Și totuși, care e cea mai mare problemă a transplantului de plămân?
De cele mai multe ori e greu să găsim donator compatibil. Numărul organelor sunt limitate, ca și persoanele aflate în moarte clinică a cărei familie e de acord cu donarea de organe. În Austria există totuși un sistem bine pus la punct pentru donatorii de organe, dar în multe țări, aceste lucruri sunt încă subiecte tabu. În ceea ce privește România, pot să vă mărturisesc că am discutat de-a lungul anilor cu șase generații diferite de miniștri ai sănătății de la dumneavoastră, niciunul nu a prioritizat această chestiune.
Vorbiți de transplantul de plămâni sau de transplant, în general?
Cel de plămân. Nu cunosc situația pentru alte transplanturi.
De ce este plămânul un organ atât de greu de transplantat?
Nu mai este atât de greu… pentru mine a devenit o rutină. La început era o provocare din punct de vedere tehnic să te aventurezi în aceste abordări medicale, să vindeci bronhiile și să ții cont și partea imunologică. Problema rejecției a fost spinoasă la început cu acest tip de transplant. Între timp, medicina a evoluat, avem tratamente mai bune, abordare multidisciplinară, înțelegem mai bine diagnosticul.
„Pacienții obezi nu sunt acceptați pentru transplant”
Ce restricții există în cazul acestui tip de transplant?
Pacienții obezi nu sunt acceptați pentru transplant. De regulă, pacienții cu indicele de masă corporală normală au și mai multe șanse de reușită, spre deosebire de ceilalți. Statisticile de supraviețuire sunt mult mai mari pentru ei.
Ne spuneți părerea dumneavoastră despre țigările electronice?
Țigările electronice sunt mai acceptabile în comparație cu cele clasice. Cu toate astea nu e ceva ce noi, medicii, am putea fi de acord, pentru că există încă multe efecte nedorite. Ca să nu mai amintesc de poluarea mediului înconjurător. Oricum am lua-o, țigările de orice fel dăunează sănătății organismului.
Sunteți primul medic din Austria și unul dintre pionierii chirurgiei mondiale care au realizat în urmă cu peste trei decenii primul transplant de plămâni. Era 1989…
– Ha ha ha! V-ați documentat! Știți ce zi era când am făcut acel transplant? Am intrat în sala de operație pe 10 noiembrie, iar când am ieșit, după multe ore, colegii mi-au spus: „Cât ai făcut tu operația de transplant a căzut Zidul Berlinului!”. Transplantul a fost efectuat la Facultatea de Medicină a Universității din Viena. Iar din 1989 și până astăzi au fost realizate peste 1.800 de operații de transplant.
Ce s-a schimbat de atunci și până astăzi?
Totul! Tehnica, abordarea, medicația, progresul medicinei este inimaginabil. Persoanele diagnosticate cu disfuncții pulmonare grave și care au nevoie de transplant, fără alte co-morbidități, au șansa de vindecare 100% în urma transplantului. Vorbim de vindecare completă!
Domnule profesor, dilema contemporaneității: cum se face că, deși speranța de viață s-a mărit considerabil în ultimele veacuri, ne îmbolnăvim des și încă facem boli grave? Parcă organismul nostru era un mecanism matematic aproape perfect, nu?
Aș spune… ceva foarte important: nu am fost creați să trăim veșnic. Cine vrea să trăiască veșnic? Eu, unul, nu! Corpul nostru a fost creat să fie perfect în măsura în care și noi trebuie să avem grijă de el și de toate mecanismele lui, cum spuneați. Pe de altă parte, corpul nostru are propriile limite, înaintarea în vârstă îl supune la fel și fel de provocări.
Aici trebuie să-i amintim pe privilegiați, cei care au norocul să aibă o sănătate bună până la sfârșitul vieții, alții, în schimb, nu sunt printre cei norocoși și experimentează pe parcursul vieții fragilitatea acestui dar, care este viața. Mă gândesc la tinerii cu fibroză, de exemplu (n.r – una dintre cele mai grave și rare boli respiratorii, prin care țesutul pulmonar este deteriorat, se îngroașă și devine rigid). Ei se află în topul listelor de transplant pulmonar.
Aș zice că îmbătrânirea este un cadou pe care ni-l face viața, trebuie să-l acceptăm cu smerenie.
Credeți în Dumnezeu?
Cred în Dumnezeu, dar nu în Dumnezeul impus de vreo religie. Provin dintr-o familie catolică și pot să vă spun că multe reguli care ni se impun prin educația religioasă nu sunt de la Dumnezeu ci sunt „mâna omului”. Dar cred, cu siguranță, că există ceva, cineva acolo, un Creator pe care noi îl denumim Dumnezeu. În profesia mea este obligatoriu să crezi, în plus, am avut cazuri medicale care nu pot fi explicate. Evident, aceste dovezi vin de undeva…
